Floare albastra
Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare –
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie –
S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura – si dispare...
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
................................................
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra –
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!
Dorinta
Dorinta
Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Si în bratele-mi întinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în par înfiorate
Or sa-ti cada flori de tei.
Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat încet s-o culci,
Lasând prada gurii mele
Ale tale buze dulci...
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului batut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada rânduri-rânduri.
Craiasa din povesti 
Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;
S-adun flori în sezatoare
De painjen tort sa rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa.
Lânga lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,
Dându-si trestia-ntr-o parte,
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata.
Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvânt al sfintei Miercuri;
Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.
Ea se uita... Paru-i galben,
Fata ei lucesc în luna,
Iar în ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.
|
|
|
|
|
|
Peste varfuri
Peste vârfuri trece luna,
Codru-si bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul suna.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecata
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vre odata?
LuceafărulA fost odată ca-n povesti,A fost ca niciodată, Din rude mări împărătesti, O prea frumoasă fată. Si era una la părinti Si mîndră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinti Si luna între stele. Din umbra falnicelor bolti Ea pasul si-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colt Luceafărul asteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare si străluce, Pe miscătoarele cărări Corăbii negre duce. îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorinta-i gata; El iar, privind de săptămîni, îi cade dragă fată. Cum ea pe coate-si răzima Visînd ale ei tîmple De dorul lui si inima Si sufletu-i se împle. Si cît de viu s-aprinde el în orisicare sară, Spre umbra negrului castel Cînd ea o să-i apară.
Si pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Tesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. Si cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mîinile pe piept, I-nchide geana dulce; Si din oglindă luminis Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătînd închisi Pe fata ei întoarsă. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină: - "O, dulce-al noptii mele domn, De ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă si în gînd Si viata-mi luminează!" El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Si s-arunca fulgerator, Se cufunda în mare; Si apă unde-au fost căzut în cercuri se roteste, Si din adînc necunoscut Un mîndru tînăr creste. Usor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Si tine-n mînă un toiag încununat cu trestii. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale, Un vînăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra fetei străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie-n afară. - "Din sfera mea venii cu greu Ca să-ti urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Si muma-mea e marea. Că în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborit cu-al meu senin Si m-am născut din ape. O, vin'! odorul meu nespus, Si lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo-n pălate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Si toată lumea-n ocean De tine o s-asculte." - "O, esti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; Străin la vorbă si la port, Lucesti fără de viată, Căci eu sunt vie, tu esti mort, Si ochiul tău mă-ngheată."
Trecu o zi, trecură trei Si iarăsi, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-si aducă Si dor de-al valurilor domn De inim-o apucă: - "Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă si în gînd Si viata-mi luminează!" Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti în locul unde piere; In aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Si din a chaosului văi Un mîndru chip se-ncheagă; Pe negre vitele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. Din negru giulgi se desfăsor Marmore ele brate, El vine trist si gînditor Si palid e la fată; Dar ochii mari si minunati Lucesc adînc himeric, Ca două patimi fără sat Si pline de-ntuneric. - "Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult s-acuma, Si soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin', odorul meu nespus, Si lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O, vin', în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mîndră decît ele." - "O, esti frumos cum numă-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Si ochii mari si grei mă dor, Privirea ta mă arde." - "Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-ntelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Si tu esti muritoare?" - "Nu caut vorbe pe ales, Nici stiu cum as începe - Desi vorbesti pe înteles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine." - "Tu-mi cei chiar nemurirea mea în schimb pe-o sărutare, Dar voi să stii asemenea Cît te iubesc de tare; Da, mă voi naste din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege." Si se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile.
In vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori si de pripas, Dar îndrăznet cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furisează pînditor Privind la Cătălina. Dar ce frumoasă se făcu Si mîndră, arz-o focul; Ei Cătălin, acu-i acu Ca să-ti încerci norocul. Si-n treacăt o cuprinse lin într-un ungher degrabă. - "Da' ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ti vezi de treabă." - "Ce voi? As vrea să nu mai stai Pe gînduri totdeuna, Să rîzi mai bine si să-mi dai O gură, numai una." - "Dar nici nu stiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte." - "Dacă nu stii, ti-as arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binisorul. Cum vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele latul, Cînd ti-oi întinde bratul stîng Să mă cuprinzi cu bratul; Si ochii tăi nemiscători Sub ochii mei rămîie... De te înalt de subtiori Te-naltă din călcîie; Cînd fata mea se pleacă-n jos, în sus rămîi cu fată, Să ne privim nesătios Si dulce toată viata; Si ca să-ti fie pe deplin Iubirea cunoscută, Cînd sărutîndu-te mă-nclin, Tu iarăsi mă sărută." Ea-l asculta pe copilas Uimită si distrasă, Si rusinos si drăgălas, Mai nu vrea, mai se lasă, Si-i zise-ncet: - "încă de mic Te cunosteam pe tine, Si guraliv si de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafăr, răsărit Din linistea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătătii mării; Si tainic genele le plec, Căci mi le împle plînsul Cînd ale apei valuri trec Călătorind spre dînsul; Luceste c-un amor nespus, Durerea să-mi alunge, Dar se înaltă tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... în veci îl voi iubi si-n veci Va rămînea departe... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca niste stepe, Dar noptile-s de-un farmec sfînt Ce-l nu mai pot pricepe." - "Tu esti copilă, asta e... Hai s-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Si nu ne-or sti de nume. Căci amîndoi vom fi cuminti, Vom fi voiosi si teferi, Vei pierde dorul de părinti Si visul de luceferi."
Porni luceafărul. Cresteau In cer a lui aripe, Si căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele. Si din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, că-n ziua cea dentîi, Cum izvorau lumine; Cum izvorînd îl înconjor Ca niste mări, de-a-notul... El zboară, gînd purtat de dor, Pîn' piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaste, Si vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naste. Nu e nimic si totusi e O sete care-l soarbe, E un adînc asemene Uitării celei oarbe. - "De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Si lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice pret, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor esti de vieti Si dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire, Si pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... Din chaos, Doamne,-am apărut Si m-as întoarce-n chaos... Si din repaos m-am născut. Mi-e sete de repaos." - "Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne si minuni Care n-au chip si nume; Tu vrei un om să te socoti, Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toti, S-ar naste iarăsi oameni. Ei numai doar durează-n vînt Deserte idealuri - Cînd valuri află un mormînt, Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Si prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Si nu cunoastem moarte. Din sînul vecinicului ieri Trăieste azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăsi soare; Părînd pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paste, Căci toti se nasc spre a muri Si mor spre a se naste. Iar tu, Hyperion, rămîi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvîntul meu dentîi - Să-ti dau întelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Că dup-a ei cîntare Să se ia muntii cu păduri Si insulele-n mare? Vrei poate-n faptă să arăti Dreptate si tărie? Ti-as da pămîntul în bucăti Să-l faci împărătie. îti dau catarg lîngă catarg, Ostiri spre a străbate Pămîntu-n lung si marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Si pentru cine vrei să mori? întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pămînt rătăcitor Si vezi ce te asteaptă."
în locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Si, că si-n ziua cea de ieri, Lumina si-o revarsă. Căci este sara-n asfintit Si noaptea o să-nceapă; Răsare luna linistit Si tremurînd din apă. Si împle cu-ale ei scîntei Cărările din crînguri. Sub sirul lung de mîndri tei Sedeau doi tineri singuri: - "O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Si negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gîndirile străbate-mi, Revarsă liniste de veci Pe noaptea mea de patimi. Si de asupra mea rămîi Durerea mea de-o curmă, Căci esti iubirea mea dentîi Si visul meu din urmă." Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor fată; Abia un brat pe gît i-a pus Si ea l-a prins în brate... Miroase florile-argintii Si cad, o dulce ploaie, Pe crestetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Si-ncetisor Dorintele-i încrede: - "Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n codru si în gînd, Norocu-mi luminează!" El tremură ca alte dăti în codri si pe dealuri, Călăuzînd singurătăti De miscătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut In mări din tot înaltul: - "Ce-ti pasă tie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă sîmt Nemuritor si rece." (1883, în vol. poesii) |
 |