Desene si picturi de Corina Chirila
Home
Despre mine
Peisaje spatiale
Piramide
Seria "Dragoste si unitate"
Orase
Lumea preistorica
Mitologie greaca
Zodiac
Eminescu
Izvorul npptii
Sirene
Femei-inger
Egiptul antic
Elise
Desene si picturi de primavara
Splendoarea iernii
Nuduri
Pictura abstracta
Lumea subacvatica
Peisaje
Alte picturi
Contact
Linkuri
In anul 2000 cand m-am apucat de pictura am fost fascinata de poeziile lui Mihai Eminescu.Poezia Dorinta a fost sursa de inspiratie a primului meu tablou.Poezia m-a impresionat puternic, m-a facut sa simt ce a simtit poetul atunci.Am realizat primul meu tablou imaginandu-mi ca sunt acolo, sub teiuil inflorit, in locul poetului langa acea tanara cu parul de aur.
Am realizat multe desene si picturi inspirate din poeziile lui Mihai Eminescu si arta mea a fost puternic influentata de poeziile lui

Floare albastra
Iar te-ai cufundat în stele Si în nori si-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, Sufletul vietii mele.
In zadar râuri de soare Gramadesti-n a ta gândire Si câmpiile asire Si întunecata mare;
Piramidele-nvechite Urca-n cer vârful lor mare – Nu cata în departare Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi parul. Ah! ea spuse adevarul; Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeata, Und-izvoare plâng în vale, Stânca sta sa se pravale In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure, Lânga balta cea senina Si sub trestia cea lina Vom sedea în foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti Si minciuni cu-a ta gurita, Eu pe-un fir de romanita Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul, Sa-ti astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sarutare, Nime-n lume n-a s-o stie, Caci va fi sub palarie – S-apoi cine treaba are!
Când prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gât.
Pe carare-n bolti de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sarutari pe cale, Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag, Vom vorbi-n întunecime; Grija noastra n-aib-o nime, Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura – si dispare... Ca un stâlp eu stam în luna! Ce frumoasa, ce nebuna E albastra-mi, dulce floare!
................................................
Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra – Floare-albastra! floare-albastra!... Totusi este trist în lume!
Dorinta
Dorinta
Vino-n codru la izvorul Care tremura pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund.
Si în bratele-mi întinse Sa alergi, pe piept sa-mi cazi, Sa-ti desprind din crestet valul, Sa-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei sedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în par înfiorate Or sa-ti cada flori de tei.
Fruntea alba-n parul galben Pe-al meu brat încet s-o culci, Lasând prada gurii mele Ale tale buze dulci...
Vom visa un vis ferice, Îngâna-ne-vor c-un cânt Singuratece izvoare, Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia Codrului batut de gânduri, Flori de tei deasupra noastra Or sa cada rânduri-rânduri.
Craiasa din povesti
 Neguri albe, stralucite Naste luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie;
S-adun flori în sezatoare De painjen tort sa rumpa, Si anina-n haina noptii Boabe mari de piatra scumpa.
Lânga lac, pe care norii Au urzit o umbra fina, Rupta de miscari de valuri Ca de bulgari de lumina,
Dându-si trestia-ntr-o parte, Sta copila lin plecata, Trandafiri arunca rosii Peste unda fermecata.
Ca sa vad-un chip, se uita Cum alearga apa-n cercuri, Caci vrajit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri;
Ca sa iasa chipu-n fata, Trandafiri arunca tineri, Caci vrajiti sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri.
Ea se uita... Paru-i galben, Fata ei lucesc în luna, Iar în ochii ei albastri Toate basmele s-aduna.
Din valurile vremii
|

Din valurile vremii, iubita mes rasai
Cu bratele de marmur,cu parul lung, balai-
Si fata stravazie ca fata albei ceri
Slabita de umbra duioaselor dureri!
Cu zambetul tau dulce tu mangai ochii mei
Femeie inter stele si stea intre femei
Si intorcandu-ti fata spre umarul tau stang
In ochii fericirii ma uit pierdut si plang.
Cum oare din noianul de neguri sa te rump
Sa te ridic la pieptu-mi, iubite inger scump,
Si fata mea in lacrimi pe fata ta s-o plec,
Cu sarutari aprinse suflarea sa ti-o-nec
Si mana friguroasa s-o incalzesc la san,
Aproape mai aproape pe imima-mi s-o tin.
Dar vai,un chip aievea nu esti, astfel de treci
Si umbra ta se pierde in negurile reci
De ma gasesc iar singur cu bratele in jos
In trista amintire a visului frumos...
Zadarnic dupa umbra ta dulce le intind:
Din valurile vremii nu pot sa te cuprind
Poezia de mai sus: Din Valurile Vremii de Mihai Eminescu.Aceasta poezia a fost unul dintre subiectele de la examenul meu de bacalaureat.Cand am citit aceasta poezie imaginea fantomatica a iubitei poetului a aparut in mintea mea, atat de frageda, atat de frumoasa, atat de suava, atat de ireala.Poezia m-a facut sa ma desprind de atmosfera rece de examen si sa intru in lumea poetului, sa traiesc ceea ce el a trait in momentul in care a scris-o.Poezia a creat in mintea mea imaginea fantasmagorica a unei tinere fete si un dor puternic, un dor pe care l-a simtit si poetul.Dupa examen am realizat mai multe desene si picturi inspirate de aceasta poezie dar aceasta este cea mai vie dintre ele, redand imaginea pe care poezia Din Valurile Vremii a genarat-o in mintea mea
|
Lacul
|

Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarca; Tresarind în cercuri albe El cutremura o barca.
Si au trec de-a lung de maluri, Parc-ascult si parc-astept Eadin trestii sa rasara Si sa-mi cada lin pe piept;
Sa sarim în luntrea mica, Îngânati de glas de ape, Si sa scap din mâna cârma, Si lopetile sa-mi scape;
Sa plutim cuprinsi de farmec Sub lumina blândei lune – Vântu-n trestii lin fosneasca, Unduioasa apa sune!
Dar nu vine... Singuratic În zadar suspin si sufar Lânga lacul cel albastru Încarcat cu flori de nufar.
|
Peste varfuri

Peste vârfuri trece luna, Codru-si bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul suna.
Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecata Inima-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei, dulce corn, Pentru mine vre odata?
LuceafărulA fost odată ca-n povesti,
A fost ca niciodată,
Din rude mări împărătesti,
O prea frumoasă fată.
Si era una la părinti
Si mîndră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.
Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreaptă
Lîngă fereastră, unde-n colt
Luceafărul asteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare si străluce,
Pe miscătoarele cărări
Corăbii negre duce.
îl vede azi, îl vede mîni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de săptămîni,
îi cade dragă fată.
Cum ea pe coate-si răzima
Visînd ale ei tîmple
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se împle.
Si cît de viu s-aprinde el
în orisicare sară,
Spre umbra negrului castel
Cînd ea o să-i apară.
Si pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Tesînd cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.
Si cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mîinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Si din oglindă luminis
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închisi
Pe fata ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adînc în vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftînd din greu suspină:
- "O, dulce-al noptii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă si în gînd
Si viata-mi luminează!"
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;
Si apă unde-au fost căzut
în cercuri se roteste,
Si din adînc necunoscut
Un mîndru tînăr creste.
Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Si tine-n mînă un toiag
încununat cu trestii.
Părea un tînăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vînăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra fetei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scînteie-n afară.
- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ti urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Si muma-mea e marea.
Că în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am născut din ape.
O, vin'! odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n pălate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Si toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte."
- "O, esti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă si la port,
Lucesti fără de viată,
Căci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tău mă-ngheată."
Trecu o zi, trecură trei
Si iarăsi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-si aducă
Si dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:
- "Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă si în gînd
Si viata-mi luminează!"
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
în locul unde piere;
In aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Si din a chaosului văi
Un mîndru chip se-ncheagă;
Pe negre vitele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfăsor
Marmore ele brate,
El vine trist si gînditor
Si palid e la fată;
Dar ochii mari si minunati
Lucesc adînc himeric,
Ca două patimi fără sat
Si pline de-ntuneric.
- "Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult s-acuma,
Si soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin', odorul meu nespus,
Si lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mîndră decît ele."
- "O, esti frumos cum numă-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei mă dor,
Privirea ta mă arde."
- "Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare?"
- "Nu caut vorbe pe ales,
Nici stiu cum as începe -
Desi vorbesti pe înteles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezămînt
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămînt,
Fii muritor ca mine."
- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea
în schimb pe-o sărutare,
Dar voi să stii asemenea
Cît te iubesc de tare;
Da, mă voi naste din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege."
Si se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
In vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce împle cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori si de pripas,
Dar îndrăznet cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furisează pînditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Si mîndră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ti încerci norocul.
Si-n treacăt o cuprinse lin
într-un ungher degrabă.
- "Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ti vezi de treabă."
- "Ce voi? As vrea să nu mai stai
Pe gînduri totdeuna,
Să rîzi mai bine si să-mi dai
O gură, numai una."
- "Dar nici nu stiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte."
- "Dacă nu stii, ti-as arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mînia,
Ci stai cu binisorul.
Cum vînătoru-ntinde-n crîng
La păsărele latul,
Cînd ti-oi întinde bratul stîng
Să mă cuprinzi cu bratul;
Si ochii tăi nemiscători
Sub ochii mei rămîie...
De te înalt de subtiori
Te-naltă din călcîie;
Cînd fata mea se pleacă-n jos,
în sus rămîi cu fată,
Să ne privim nesătios
Si dulce toată viata;
Si ca să-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cînd sărutîndu-te mă-nclin,
Tu iarăsi mă sărută."
Ea-l asculta pe copilas
Uimită si distrasă,
Si rusinos si drăgălas,
Mai nu vrea, mai se lasă,
Si-i zise-ncet: - "încă de mic
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din linistea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătătii mării;
Si tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul
Cînd ale apei valuri trec
Călătorind spre dînsul;
Luceste c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înaltă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
în veci îl voi iubi si-n veci
Va rămînea departe...
De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfînt
Ce-l nu mai pot pricepe."
- "Tu esti copilă, asta e...
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.
Căci amîndoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi."
Porni luceafărul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si căi de mii de ani treceau
în tot atîtea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Si din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, că-n ziua cea dentîi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorînd îl înconjor
Ca niste mări, de-a-notul...
El zboară, gînd purtat de dor,
Pîn' piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naste.
Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adînc asemene
Uitării celei oarbe.
- "De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Si lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor esti de vieti
Si dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apărut
Si m-as întoarce-n chaos...
Si din repaos m-am născut.
Mi-e sete de repaos."
- "Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume;
Tu vrei un om să te socoti,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toti,
S-ar naste iarăsi oameni.
Ei numai doar durează-n vînt
Deserte idealuri -
Cînd valuri află un mormînt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoastem moarte.
Din sînul vecinicului ieri
Trăieste azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăsi soare;
Părînd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paste,
Căci toti se nasc spre a muri
Si mor spre a se naste.
Iar tu, Hyperion, rămîi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvîntul meu dentîi -
Să-ti dau întelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Că dup-a ei cîntare
Să se ia muntii cu păduri
Si insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăti
Dreptate si tărie?
Ti-as da pămîntul în bucăti
Să-l faci împărătie.
îti dau catarg lîngă catarg,
Ostiri spre a străbate
Pămîntu-n lung si marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...
Si pentru cine vrei să mori?
întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămînt rătăcitor
Si vezi ce te asteaptă."
în locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Si, că si-n ziua cea de ieri,
Lumina si-o revarsă.
Căci este sara-n asfintit
Si noaptea o să-nceapă;
Răsare luna linistit
Si tremurînd din apă.
Si împle cu-ale ei scîntei
Cărările din crînguri.
Sub sirul lung de mîndri tei
Sedeau doi tineri singuri:
- "O, lasă-mi capul meu pe sîn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Si negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gîndirile străbate-mi,
Revarsă liniste de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Si de asupra mea rămîi
Durerea mea de-o curmă,
Căci esti iubirea mea dentîi
Si visul meu din urmă."
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor fată;
Abia un brat pe gît i-a pus
Si ea l-a prins în brate...
Miroase florile-argintii
Si cad, o dulce ploaie,
Pe crestetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Si-ncetisor
Dorintele-i încrede:
- "Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n codru si în gînd,
Norocu-mi luminează!"
El tremură ca alte dăti
în codri si pe dealuri,
Călăuzînd singurătăti
De miscătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
In mări din tot înaltul:
- "Ce-ti pasă tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă sîmt
Nemuritor si rece."
(1883, în vol. poesii) |

|
|